Lăcașul ortodox de închinăciune reflectă realitatea lumii văzute și nevăzute. La fel ne spune și Sfântul Simeon Tesaloniceanul: naosul este oglinda Sfintei Biserici, înfățișând ceea ce există pe pământ și în ceruri, dar și dincolo de acestea. Este și motivul pentru care împodobirea lăcașului de închinăciune presupune atâtea amănunte: Hristos, conducătorul și capul Bisericii, în centrul cupolei, Profeții, care au pregătit lumea pentru venirea Mântuitorului, Evangheliștii, care prin cuvântul lor au unit cerul cu pământul, motiv pentru care sunt pictați în cele patru puncte ce sprijină cupola pe restul clădirii, și Martirii și Drepții, cei care, deși au fost oameni ca noi toți, au devenit Sfinți, aceștia fiind pictați la înălțimea ochilor credincioșilor, pentru a le fi alături și a-i sfătui. Nimic nu este așezat la întâmplare. Dimpotrivă, fiecare element are utilitatea și simbolismul său, astfel încât lăcașul de închinăciune să se închege armonios și să descopere celui ce îl vizitează imaginea unui topos sfânt.
De asemenea, nu există biserică ortodoxă care să nu fie pictată. Înainte, însă, de a descrie pictura bisericii Sfintei Mănăstiri „Rousanou", se impune să facem câteva precizări scurte referitoare la iconografia bizantină.
Dintr-un anumit punct de vedere, unii ar putea considera că iconografia ortodoxă, adică limbajul artistic al Bisericii, ar include elemente comune cu pictura modernă, în măsura în care, după cum și această pictură, nu este o imitare a fenomenului optic, ci o expresie a căutărilor spirituale ale omului. Din punct de vedere etimologic, cuvântul icoană (gr. εἰκόνα) provine de la verbul eiko (εἴκω), care înseamnă a semăna. Sfântul Vasile cel Mare ne învață că esența icoanei este imitarea Arhetipului. Icoana ne transmite cuvântul lui Dumnezeu. După cum cuvântul Scripturii este imagine, așa și icoana este cuvânt evanghelic zugrăvit, scrie artistul și criticul de artă Leon Uspensky.
Pentru credincioși, icoana nu este o simplă operă de artă, ci un mijloc liturgic care îl sfințește pe om, punându-l în contact nemijlocit cu persoana pe care o înfățișează.
Analizând o icoană bizantină, vom constata că nu există o reprezentare fiziocratică a spațiului, a obiectelor și a personajelor. Perspectiva este una liberă, iar profunzimea lipsește. În scopul de a exprima o altă realitate, cea spirituală, culorile și formele naturale se metamorfozează. Astfel, lumina este una interioară, ea dispersându-se în mod mistic, fără a crea umbre, ca și cum personajele și obiectele nu ar fi luminate dintr-o sursă exterioară. Schițarea formelor, de multe ori geometrică, trădează și ea ceva ireal și sfânt. Austeritatea și simplitatea alungă gândurile privitorului de la tot ceea ce este lumesc și deșart, concentrându-i atenția asupra realității imateriale. Astfel, frumusețea ireală a unei icoane realizate în conformitate cu aceste reguli sfidează logica, purtându-l pe credincios spre dimensiunea frumuseții primordiale.
În lăcașurile de închinăciune de la Meteora, picturile murale au fost realizate de artiști aparținând așa-numitei Școli cretane, care ajunge la apogeu în secolul al XVI-lea. Caracteristicile principale ale acestei Școli de pictură sunt simplitatea, austeritatea, caracterul mistic și ascetic. Culorile folosite nu au o gamă largă, iar combinarea lor are ca rezultat armonii liniștitoare. Se transmite, în acest fel, un sentiment de accentuată smerenie, pioșenie, evlavie, cinstire. Caracterizată drept arta mănăstirilor, arta Școlii cretane este una a sentimentelor fine și a trăirilor interioare, lumina exterioară fiind insuficientă, ca și cum ar răzbate din adâncuri.